M-am gândit să împart azi cu voi din ințelepciunea poveștilor pentru copii care pe mine mă inspiră mult și vă zic o poveste scurtă:

Acvila care nu voia să zboare

Trăia odată un rege puternic căruia îi plăceau foarte mult păsările. De fapt, îl fascinau de-a dreptul!

Palatul lui avea o grădină uriașă care adăpostea mii de păsări, unele în colivii de aur, iar altele, deja îmblânzite, care zburau libere. Unele aveau pene viu colorate, altele cântau minunat; unele erau mari cât un om, iar altele atât de mici că încăpeau în buzunarul prim-ministrului.

Când nu era prins cu treburile împărăției, regelui îi plăcea să stea ore în șir în micul lui colț de rai. Toate păsările de acolo îi umpleau inima de fericire.

Toate? Aproape toate…

Mai era o pasăre care nu știa nici să cânte, nici să vorbească. Penele îi erau aspre și de un pământiu trist. Stătea tăcută pe o creangă, fără să facă nimic. Era o acvilă.

 – Stăpâne, de ce ții această pasăre care nu face nimic? l-a întrebat pe rege într-o zi cel mai mic dintre paji.

 – Un sultan din Orient mi-a dăruit-o pe când era un puișor… Mi-a spus că nici o pasăre nu zboară mai sus ca ea. Dar a trecut mai bine de un an și ea nu se clintește de pe această creangă, nici ziua, nici noaptea. Nu înțeleg!

De când stătea in grădină, slujitorii îi dăduseră acvilei cea mai bună mâncare și o apăraseră de furtuni cu un baldachin. O îngrijea cel mai de seama doctor. Pajii îi vorbeau cu blândețe, iar muzicanții din palat cântau anume pentru ea.

Dar nimic nu o făcea pe pasărea dăruită de sultan să-și ia zborul, așa că regele a chemat îmblânzitori pricepuți din toate colțurile lumii.

„Acvila e sănătoasă și fericită. Dar are nevoie de o acvilă mai bătrână de la care să învețe”, spuse primul îmblânzitor. Regele a dat poruncă să fie adusă în grădină cea mai bătrână acvilă din țară. De fiecare dată când aceasta își lua zborul de pe creangă, acvila cea tânără o privea liniștită. Într-o zi, acvila cea bătrână se plictisi să tot îi arate cum se face și dispăru în tării.

„O voi învăța eu să zboare”, spuse al doilea îmblânzitor. Se urcă în copac și sări de pe creangă, legat cu niște frânghii. O dată, de două ori, de trei ori, și tot așa. Într-o zi, frânghiile s-au rupt și el a căzut pe pământ, rupându-și mâinile și un picior. Acvila tot nu se clintise.

Îmblânzitori din toate colțurile lumii s-au perindat unul după altul, atrași de răsplata făgăduită de rege. Dar nici unul nu izbutea s-o facă pe acvilă să zboare.

Regele își pierduse speranța.

 – Va trebui să o omor, îi spuse el într-o zi pajului celui mic. Celelalte păsări se vor lua după ea și se vor lenevi!

Pajul, care îndrăgise pasărea, îl rugă pe rege să-l lase și pe el să-și încerce norocul cu acvila cea îndărătnică. Regele se învoi, încredințat însă că pajul nu va reuși.

La amiază, regele fu chemat în grădină.

Nu îi veni să-și creadă ochilor! Acvila lui zbura în înaltul cerului, mai sus ca oricare altă pasăre. Plutea printre nori, iar aripile ei păreau să atingă soarele!

 – Cum ai făcut? Ai reușit ce n-au putut atâția!

 – A fost ușor, Maiestate! răspunse băiatul cu un zâmbet. Am tăiat creanga.

Din acea zi, acvila zboară atât de sus încât, spun învățații, o văd și cei din alte împărății.

V-am citit din Povești ca să te iubești mai mult, de Alex Rovira si Francesc Miralles.

Și vă mai zic o poveste, mai scurtă, și reală de data asta.

Zilele trecute lucram cu un om foarte fain pe clarificarea drumului profesional potrivit pentru el în continuare și găsirea acelui lucru care face cel mai mult sens pentru el și îmbină tot ce are el nevoie. Și după vreo 4 ședințe de lucrat pe asta (și alte câteva intercalate pe subiecte adiacente arzătoare între timp), am ajuns la esența pe care o căuta, punctul comun care bifa toate cercurile care contau pentru el. A cântărit-o un pic, a repetat-o de vreo 2 ori cu voce tare și apoi mi-a spus:

 – Hmm… sună… sună așa…  too good to be true / prea bine, prea frumos să fie așa ceva posibil pentru mine.

E o reacție pe care am întâlnit-o la mai mulți oameni cu care am lucrat.

Încă îi dăm târcoale, mai avem de lucrat un pic.

Și m-am dus cu gândul la vorba aia deșteaptă și enervantă uneori a lui Henry Ford: Dacă tu crezi ca poți, ai dreptate. Dacă tu crezi că nu poți, ai dreptate. 

Cred că știm cu toții vorba asta, nu e de ieri, de azi, și uneori este despre cred că nu pot, alteori poate este despre cred că nu merit sau nu-mi dau voie. Și mai stim că oricare ar fi, nu ne iese atât de ușor să credem inversul, mai degrabă ne vine să îi dăm târcoale dar nu o apucăm nicicum. Până la urmă ține 100% de noi în mod direct (fir-ar!) să schimbăm fereastra de la care ne uitam ca să vedem altceva, să ne mutăm la altă fereastră sau să ne uităm de pe partea cealaltă a ferestrei, din afară spre interior sau invers, după caz – unii oameni se uită mult în afara lor căutând validare de la ceilalți și le este greu să privească spre interior pentru a se alinia autentic, iar alți oameni stau mai mult în capul lor și i-ar ajuta să privească și spre exterior pentru a se echilibra prin ancorare și la realitatea din jur, care cel mai adesea e diferită de modelul din capul fiecăruia. Cu toții am trecut pe acolo, eu inclusiv. Și dacă asta ne încurcă sau ne ține pe loc, și dacă chiar vrem să o schimbăm, întrebarea e ce putem face în prezent care ne-ar ajuta să simțim că putem sau ne-ar ajuta să vedem ce și cât putem?

Se reduce practic la o decizie și o acțiune de genul: hai să văd dacă chiar pot, hai să vad cum se vede de pe partea cealaltă a ferestrei.

Și atunci, uneori ne-ar ajuta să avem curaj să tăiem creanga de sub noi, să nu mai stăm așa confortabil pe ea. Ca în povestea cu acvila de mai devreme.

Însă nu cred că e suficient și asta o să ne rezolve toate problemele și brusc o să zburăm fericiți. Mai întâi avem nevoie să ne asigurăm că știm despre noi că putem zbura (dacă suntem pești de fapt, nu acvile? sau oameni? 🙂 ). Și ne-ar mai ajuta să ne amintim că am mai făcut asta cândva într-un fel, am mai zburat sau am mai înotat, după caz, chiar dacă a fost mai demult, și nu chiar în direcția asta, și vântul nu bătea la fel de tare ca acum. Până la urmă, nici acvila nu s-a născut învățată să zboare, însă a moștenit instinctul și pe măsură ce creștea, a încercat iar și iar, de multe ori până i-a ieșit. Și asta o ajută acum să creadă că poate zbura, deși nu îi garantează că se va descurca perfect după atâta timp de stat pe creangă și nici nu îi face mai ușoară decizia de a se desprinde de creangă – inerția și confortul sunt pietre greu de urnit – însă pentru ea e clar ce are de făcut când se va desprinde de acolo: își deschide aripile si zboară. Nu pornim de la zero curat nici când ne naștem și ne ajută mult să știm cine suntem și ideal cine vrem să devenim în continuare.

Mai tai și eu crengi din când în când, ale mele evident – inclusiv pentru povestea asta ca să ajungă la tine, am tăiat o creangă pe care stăteam comod de mult timp. Deși poate părea ușor din exterior, pentru mine a durat o vreme să îmi adun încrederea și curajul și nu a fost ușor, m-a ajutat însă mult faptul că avea un sens pentru mine.

Mai văd asta de multe ori și când lucrez cu oamenii, observ cum se mai agață o vreme de creangă, de gard, de ce pot, deși ei ar vrea să zboare, dar nu cred că pot sau că merită sau nu știu încotro să o ia – evident, am facut și eu asta, de multe ori; și schimbarea se întâmplă când ajung la decizia de care ziceam mai înainte: hai să văd dacă chiar pot, pentru că așa ar avea mai mult sens pentru mine – sau la unii oameni sună ceva de genul: până aici, nu se mai poate! Și din momentul acela încep să își adune încrederea în ei, pic cu pic, și asta le dă curaj la un moment dat să își ia zborul, cu inima bătând foarte tare – că de-asta e nevoie de curaj. Și poate nu se duc din prima până în înaltul cerului, dar se desprind suficient cât să vadă diferit ca până acum. Și dacă acolo în aer resimt și bucuria de a zbura, asta le dă și mai mult sens și le face efortul mai ușor de dus. Iar dacă bucuria nu e acolo, înseamnă că e în altă parte și ne-ar ajuta să o găsim, pentru că fără bucurie, ar fi doar greu și curând nu ar mai avea sens și am renunța, ne-am așeza iar confortabil pe  creangă.

Câteodată viața ne-o ia înainte și ne taie creanga fără voia noastră sau vreo planificare. Nu e deloc plăcut când se întamplă asta, însă în final ideea e aceeași, alegem să ne agățăm de creangă sau să ne deschidem aripile și să încercăm să zburăm, credem sau nu credem că putem. Ușor tot nu va fi, și nici nu cred că există un singur răspuns corect aici valabil pentru toată lumea, dar măcar ne poate fi clar ce avem de făcut dacă ne uităm la sensul pe care îl are pentru noi, de ce-ul din spate.

Eu mă întreb foarte des „da’ de ce?” și mă raportez mult la sens în ce trăiesc, cum fac, încotro mă îndrept, ce aleg, este busola care îmi arată drumul meu, mă echilibrează pe multe planuri și în același timp mă ajută să nu rămân agățată de vreo creangă, nu prea mult măcar 🙂

Am învățat în timp că sensul mi-l creez eu, nu mă așteaptă undeva călduț doar să-l găsesc și să-l iau – o să vă povestesc mai mult despre asta într-un alt episod. Și mai știu că ce are sens pentru mine, nu are sens pentru toata lumea, și e ok așa 🙂

Spor la tăiat creanga, de ai vreuna la care te gândești 🙂

Îți mulțumesc că ai ajuns cu mine până aici. Dacă ți-a fost de folos sau ți-a ridicat vreo sprânceană, m-aș bucura mult să-mi spui, pe ce cale vrei tu – găsești datele mele de contact pe site: www.monica-calin.ro.

Și tot pe site te poți înscrie la newsletterul Din alt unghi, dacă are sens pentru tine să ținem aproape pe subiecte din zona asta de schimbare și echilibristică pe sârmele vieții. Mersi!