Salut,

Moni Calin aici, cu povești Din alt unghi despre oameni si schimbare.

Astăzi împart cu tine o bucățică din povestea mea proprie. Nu e vreun model, nici vreo rețetă, așa a fost pentru mine și asta nu înseamnă că trebuie să fie la fel pentru toată lumea. Deci ia-ți din ea doar ce ți se potrivește ție, bine?

Acum vreo 4-5 ani, cam așa, eu am ales să nu mai aștept. Poate părea banal, ce mare decizie e asta, și totuși a făcut o foarte mare diferență în viața mea.

Am decis atunci că eu nu mai vreau să tot aștept să iasă soarele și pe strada mea, am decis că e timpul să fac eu ceva pentru asta, să merg eu să-l caut sau să fac măcar tot ce ține de mine. Aveam și eu ca tot omul multe lucruri care mă nemulțumeau și le trăgeam așa după mine, doar oftând și visând ce fain ar fi să fie altfel.

A fost un cumul de mai multe lucruri care m-au ajutat să iau decizia asta și să acționez ca să schimb ceva în viața mea și cel mai probabil nici nu le-am conștientizat încă pe toate. Posibil să fi început când s-a dus taică-meu și m-a luat prin surprindere, m-am simțit atunci brusc suspendată în timp, sau în nimic. Apoi imediat după a început pandemia, altă bombă, cu ceas de data asta. Îmi amintesc că în perioada aceea am descoperit-o pe Louise Hay cu afirmațiile ei pozitive care m-au ajutat să mă țin pe linia de plutire într-o lume care părea că se prăbușește. Și terapia m-a ajutat mult atunci, din fericire pentru mine eram deja într-un proces terapeutic când s-au întâmplat toate astea. Și cu siguranță au mai fost și alte lucruri care m-au ajutat atunci, astea îmi vin în minte acum, mai mari.

Și am mai realizat ceva, că nu atunci imediat, dar în lunile următoare, după ce s-au mai potolit valurile pandemiei, și sub influența tuturor efectelor și consecințelor care au urmat și care veneau peste toate nemulțumirile mele de până atunci – nici una dramatică de altfel, dar sâcâietoare totuși – îmi amintesc că am început să nu mai tolerez. De la lucruri mărunte care mă deranjau până la lucruri mari care nu-mi plăceau cum erau în viața mea.

Dacă până atunci lăsam lucrurile să fie la fel chiar dacă nu-mi conveneau, fie pentru că nu-mi era clar cum altfel ar putea fi mai bine, fie pentru că nu voiam să supăr sau să deranjez pe cei din jur, atunci am simțit că nu mai pot să fac asta. Am simțit că s-a umplut paharul.

Ședințe online interminabile în fiecare zi? Sorry, dar eu așa nu mai pot, hai să le mai rărim, hai să mai și muncim.

Soțul vrea să plece iar în lume după ce abia s-a întors? Nu, n-ai înțeles, e rândul meu acum să fac ce am eu nevoie să fac. „Dar muncesc acolo, nu doar mă plimb”, venea replica. Cum spui tu, tot e rândul meu acum și nu mai sunt dispusă să-l cedez.

Copilul nu vrea meargă să facă un exsudat? „Iubitule, acum mergem acolo și facem asta, chiar dacă nu e plăcut, sunt aici cu tine”. Și am mers, fără nici un alt protest, mi-a simțit hotărârea de a nu da înapoi.

Mă simțeam blocată cu casa la un moment dat, oriunde mă îndreptam părea că se înfundă drumul și că mă învârt pe loc, și îmi amintesc că m-am auzit zicând așa apăsat într-o zi: „Nu se poate, trebuie să fie o soluție! Nu știu cum, dar asta nu poate să rămână așa, nu vreau să rămână așa”.

Am devenit mai vocală, m-am auzit spunând cu voce tare despre toate astea, dar nu mai era doar ca să mă plâng cu frustrare sau resemnare, ci le spuneam cu hotărâre, cu încăpățânarea de a face pe dracu-n patru să găsesc o soluție pentru ele. Îmi știu încăpățânarea asta de când eram copil, o văd acum și la copiii mei, în felul lor, și totuși mi-a luat o vreme să conștientizez că încă e cu mine și mai ales că pot să o activez când am nevoie. Cum fac asta? E suficient să-mi amintesc ce am mai făcut cu ea înainte, ce ne-a mai ieșit împreună să facem, și începe să se aprindă din ce în ce mai tare. Dacă îi mai dau și o misiune clară și care chiar are sens pentru mine, pornește rapid motorul și mă pune în mișcare.

Avem cu toții resurse din astea ascunse în noi, comori pe care stăm și poate nu le vedem din prima. Cu siguranță și tu ai.

Întorcându-mă la povestea mea, un an și ceva mai târziu, luam decizii mai rapid ca niciodată și atingeam cu degetul marea pe care o crezusem mulți ani imposibil de atins. Nu o să intru în detalii aici, pentru că nu este relevant acum ce am realizat, ci faptul că se schimbau lucruri în viața mea, personal și profesional, mici și mari. De fapt, și eu mă schimbam. Îmi amintesc mirarea soțului meu din acea perioadă, obișnuit să asiste la zbaterile mele lungi și ciufute, cum altfel, până mă hotăram la ceva, cum s-a uitat mirat la mine într-o zi când m-am decis rapid pe un subiect greu, important pentru amândoi, la care el încă nu era hotărât, și m-a întrebat zâmbind așa încântat: „Wow, who are you?” 🙂

Încă un an mai târziu, îl întrebam eu mirată: „Cum de până acum nu voiam mai nimic și acum nu mă mai pot opri, vreau tot mai multe?”. Bulgărele începuse să se rostogolească și am prins gustul schimbării, era de bine. Și toate astea au venit pentru că într-o zi am decis să nu mai aștept și să fac eu ceva (și) pentru mine.

A fost greu? Bineînțeles că a fost greu. Dacă era ușor, aș fi făcut demult asta și încă multe altele. Încă este greu uneori. Dar greu îmi era și înainte, doar că în alt fel, deci practic am schimbat un fel de greu pe un alt fel de greu. Păi ce sens are asta? poate te întrebi. Are, are tot sensul din lume pentru mine. Greul de acum are sens pentru mine pentru că înțeleg că pe acolo trece drumul spre lucrurile alea pe care eu le vreau în viața mea. Cum spune și citatul acela celebru: There are no shortcuts to any place worth going. La greul anterior nu simțeam că e alegerea mea, mă luptam cu ce venea spre mine, reacționam doar la ce îmi dădea viața, ce voiau oamenii, ce-mi cerea jobul… și tot ce voiam era să fie mai ușor, să scap de greu. Mai alunec uneori pe panta asta și acum, că-s om și eu 🙂 Dar apoi îmi amintesc: Choose your hard, Moni, choose your hard!

Deci a meritat? Merită în continuare? Da, absolut, chiar dacă nu e neapărat mai ușor acum, dar sigur are mai mult sens pentru mine și asta face toată diferența. Deci a fost una din cele mai bune decizii din viața mea – să nu mai tolerez, de acolo plecasem. M-am întrebat de ce nu am făcut asta mai demult, de ce am așteptat atât. Acum nu mă mai întreb asta, am înțeles că atât am avut nevoie ca să pornesc și am făcut pace cu mine.

Cât trăim pe acest pământ ține în foarte mică măsură de noi, de ce putem face noi, însă cum trăim cu siguranță putem influența prin alegerile și acțiunile pe care le facem. Suntem singurii responsabili până la urmă de propria fericire, nu-i așa? 🙂

Îndrăznește! E firesc să fie greu – zice Ryan Holiday, în cartea lui, The Obstacle Is the Way. Eu am o carte poștală cu vorba asta scrisă pe ea, am primit-o cadou de ziua mea acum 6 ani de la o prietenă, știu precis pentru că e semnată și datată. Deci posibil să fie de fapt vreo 6 ani, nu 5, de când am luat decizia de a nu mai aștepta să pice din cer fericirea peste mine. Despre carte am aflat abia mai târziu cât de faină și utilă este 🙂

O să închei cu o poezie azi în loc de poveste, se numește Ecoul:

Marele Acoperis – Poezii pentru copii de Carmen Tiderle.

Îți mulțumesc că ai ajuns cu mine până aici. Dacă vreo idee din ce am povestit eu azi ți-a ridicat vreo sprânceană și a rămas cu tine, n-o lăsa să se piardă, mai ia-ți 5 minute și fă ceva concret cu ea care să te ajute, acum. Sau măcar un minut cât să o pui în calendar, ca să te asiguri că revii la ea și rămâi cu ceva practic.

Iar dacă simți să trimiți acest episod cui mai știi tu că i-ar prinde bine, eu m-aș bucura să fie de folos cât mai multor oameni.

Următoarele episoade vin prioritar prin newsletterul Din alt unghi, la care te poți înscrie pe site-ul www.monica-calin.ro, dacă are sens pentru tine să ținem aproape pe subiecte din zona asta de schimbare și echilibristică pe sârmele vieții.

Mersi! 🙂